Romanul de debut al Simonei Preda e surprinzător, fie și pentru că e vorba de o autoare care, consecventă specializării ei, s-a preocupat până acum doar de chestiuni legate de imaginarul istoric și de mentalități. Nimic nu anunța vreo preocupare pentru ficțiunea propriu-zisă și mai ales pentru o poveste care îndrăznește să integreze atât de firesc teme mari (libertate, feminitate, erotic, memorie, traumă, creație, credință), toate puse (cu același risc estetic asumat) sub cea mai importantă dintre ele – moartea. În locul unei narațiuni fluente, cu tipologii, evenimente, tensiune și progresie de ansamblu, romanul Simonei Preda mizează pe o lungă confesiune mozaicată, rar întreruptă și ostentativ necronologică. Probabil acest discurs cvasi-proustian mixt, parte gnomic, parte introspectiv, parte biografic, conceput ca o terapie controlată discret doar de întrebările punctuale ale unui psihanalist, salvează romanul de la patetism și prețiozitate. Până la urmă, orice poveste care mimează perfect o autobiografie marcată de crize aspiră la autenticitate și captivează, dincolo de strategii sofisticate, de intertextualități opace sau de simbolizări care mai de care mai abstruse.
Cabinetul albastru (Editura Litera, București, 2021) e un testimonial cu destinație binoculară, către medicul specialist și, deopotrivă, către o prietenă scriitoare care ar urma să corecteze manuscrisul în vederea unei cărți coerente, numai bună de publicat în viitor. Avem de-a face, prin urmare, cu o dublă provocare, una terapeutică și una ficțională, astfel încât relativitatea faptelor narate se erijează în mecanism fundamental de interpretare a adevărului. Odată e relativitate fiindcă există o grămadă de lucruri necunoscute sub crusta conștiinței și a pretinselor certitudini, altădată e relativitate fiindcă se narează/scrie pentru cineva din afară, de unde ivirea necontrolată a măștilor, a contrafacerilor, a prejudecăților.
Substanța romanului e în cea mai mare parte un imens solilocviu, redat în propoziții scurte, nesigure, cu afirmații și tăgăduiri, cu presupuneri și ambiguități, cu rememorări și reevaluări existențiale, cu lamentații, critici și autocritici trezite de mulțimea de întâmplări și întâlniri ale vieții (din acest punct de vedere, povestea e destul de bogată faptic, căci rememorează disparat copilăria, iubirile, relațiile cu părinții, atmosfera de liceu într-un oraș de provincie în anii 1990, studenția și boema ei bucureșteană etc.). Mărturiile rezultă din câteva ședințe de psihanaliză în fața dnei G., un medic cunocut prea puțin și tratat cu o încredere vagă, afectată adesea de aspecte fizice sau vestimentare. Cabinetul ei colorat în albastru, cu reproducerea „pipei” lui Magritte pe perete, este decorul principal al poveștii, menit din start să problematizeze, să deconstruiască și să recontextualizeze orice se rostește sub auspiciile lui (dincolo de faptul că „o pipă nu e o pipă”, ce medic serios și-ar pune pe pereți o reproducere și nu un original? – își spune de la primele ședințe protagonista, lovită în bunul ei gust). Apelul la psihanalist este generat de neputința de-a picta ochii unor sfinți dintr-o icoană, gest cu profunde reverberații simbolice pentru intenția reconstitutivă și simultan vindecătoare a confesiunii. Aflată în căutarea unei probabile culpe originare, eroina nu dorește doar să încheie icoana prin reușita unei expresii potrivite a privirii, ea vrea mai ales să-și depășească frica de moarte, să descopere dacă a ratat sau nu, să-i confirme cineva că, dintr-o fetiță slabă, cuminte și urâțică, a ajuns totuși ceva, să se-ntâlnească, la final, cu sinele ei adevărat. În esență, ea vrea să vadă și să știe, dar cu o perspectivă metafizică, transmundană, clară, asemănătoare personajelor pe care le pictează. „Sunt un om fericit?”, se-ntreabă, la un moment dat. „Da, sunt un om liber și fericit. Care se îndreaptă spre moarte”. „Ai ratat ratările”, îi spune și psihanalista, după ce a auzit cum toate relațiile afective ale pacientei sale (cu cei trei iubiți atât de diferiți) ar fi eșuat, când, de fapt, lucruruile stau taman invers, căci ele n-au fost decât etape necesare în ascuțirea privirii asupra bolii, asupra absurdului și a morții.
Dincolo de proza lichidă, învăluitoare, aglutinantă, cu puternice inserții psihanalitice (visele cabaline – a se vedea, între altele, multele plimbări imaginare prin Paris în trăsura-dric trasă de patru cai negi și orbi, obsesia ochilor și a oglinzii, prezența păpușilor, rolul mamei și al bunicii, vecinătatea stranie a morților de tot felul, simetriile tipologice, tensiunile sexuale nedescărcate) și cu evidente irizații cromatice (prezența culorilor e o veritabilă bornă redundantă a relatării), cred că romanul Simonei Preda e și un excurs de fenomenologie. Desigur, sub forma unei ficțiuni, deși n-ar trebui uitat că naratorul feminin a absolvit filosofia și și-a petrecut studenția printre iubitori de abstracțiuni și de speculații. Albastrul cabinetului în care se aud confesiunile eroinei este el însuși o invitație la a trece peste limitări și aparențe, o punere în abis a infinitului, o prelungire a ceea ce se vede înspre necunoscut, o permanentizare a misterului unui inevitabil „dincolo”. Până la urmă, ce este realitatea? Cât adevăr conține ceea ce pretindem că ne amintim? Ce vedem, ce credem, ce știm sigur? În ce măsură visele („un delir baroc”) ne reprezintă? Ce rol are contemplarea morții celorlalți, raportat la dispariția noastră viitoare? Care ne sunt vinile? E mai bine să eviți, să uiți sau să înfrunți? E mai rezonabil să fii ridicol sau jalnic (să fardezi pleoapa din care ochiul lipsește e unul dintre sfaturile primite, în final)? Ce e dincolo de coaja lucrurilor? Ce înseamnă, ontologic vorbind, că nu poți termina o icoană atât de tandră precum Eleusa? Sunt tot atâtea întrebări pe care romanul le pune și la care încearcă să răspundă printr-o biografie rememorată și disecată pe toate părțile, adică printr-un personaj confruntat direct cu sinele său, în variatele lui ipostaze. Iată câteva decupaje, în acest sens, ele apar la tot pasul în lungul discurs performat între pereții albaștri, sub tabloul pipei care nu e, de fapt, o pipă:
„Dar realitatea ce-i, ce cred eu, construcția mea, care e oricum alta, toți avem propriile noastre realități care nu au, de cele mai multe ori, nimic în comun cu o realitate universal acceptată.”
„Oamenii cred că sunt ceea ce aleg ei să își amintească, dar, de fapt, sunt ceea ce aleg ei să uite.”
„Moartea nu miroase a șerbet, moartea are ochii tulburi.”
„Subconștientul nu face diferența dintre bine și rău, emoția pozitivă și cea negativă, dintre moral și imoral. […] Subconștientul nu gândește, este neutru, este ca un fel de latură divină a noastră. Nu face distincția între realitate și vis, între prezent și viitor. El te purta pe străzi pariziene, deși tu făceai piața la Obor. El te făcea să vezi un tablou de Boucher în fața ochilor, deși tu alegeai un mănunchi de lobodă de pe tarabă. Și stabilește o legătură stranie între rațiune – între conștient – și inconștient. Inconștientul este memoria, arhiva, dar și cel ce ne face să respirăm, el nu doarme niciodată. El te ține în viață și te târâie vie prin univers. Este artizanul unei utopii.”
„Dacă nu te confrunți în mod direct cu tulburarea, nu ai cum să știi dacă îi poți face față. Terapia prin expunere este, în fond, eliminarea deplină a tulburării,”
Original în formă și dens, ca problematică, debutul în ficțiune al Simonei Preda e convingător. După o așa punere în temă a morții și a corolarelor ei nebănuite, o altă posibilă revenire la literatură a autoarei va fi inevitabil comparată. Să vedem dacă va fi.
(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
Articolul Despre moarte și alți demoni apare prima dată în LaPunkt.
